Una dintre afecțiunile peștilor de care se teme majoritatea acvariștilor este hidropizia – o acumulare de lichid în cavitatea abdominală. Experiența ne spune că, odată ce un pește prezintă aceste simptome, vindecarea este puțin probabilă și trebuie să ne pregătim pentru cel mai rău. Pentru a înțelege ce cauzează hidropizia și cum ar putea fi tratată și prevenită, trebuie mai întâi să explorăm anatomia și fiziologia peștilor.
Să păstrăm lucrurile simple și să ne concentrăm asupra peștilor de apă dulce, unde hidropizia este o afecțiune mult mai frecventă decât în cazul peștilor marini. Acești pești au mulți electroliți, cum ar fi Na +, K + și Cl-, dizolvați în fluidele tisulare și un efect al acestora, împreună cu proteinele plasmatice, este de a le oferi un potențial osmotic mai mare decât apa dulce în care înoată. Prin urmare, moleculele de apă sunt atrase în corpul peștilor pe orice suprafață permeabilă prin osmoză și electroliții pot fi pierduți în mediu prin difuzie.
Mare parte din suprafața corpului este impermeabilă; pielea este îngroșată și adesea acoperită de solzi sau plăci osoase. Cu toate acestea, două organe trebuie să păstreze o permeabilitate cu apa; branhiile, unde permeabilitatea este esențială pentru schimbul de gaze și excreția deșeurilor azotate, și intestinul, pe unde sunt preluați nutrienții.
Aceste două organe sunt găurile din armura osmoregulatorie a peștilor. Pentru peștii de apă dulce, adaptarea la această pierdere persistentă de sare și afluxul de apă prin branhii și intestine este esențială. Este una dintre funcțiile rinichiului de a excreta această apă, prin urmare peștii de apă dulce produc cantități abundente de urină foarte diluată. Rata de urinare a anghilelor europene (Anguilla anguilla) în apa dulce variază de la 1,1 la 3,5 ml de urină, pe kg de masă de pește pe oră, dar când se mută în apa de mare (care are un potențial osmotic mai mare decât fluidele corpului), rata de urinare variază de la 0,25 la 0,6 ml / kg / oră.
Prin urmare, dacă branhiile sunt deteriorate, lăsând să intre mai multă apă decât rinichii pot filtra sau dacă rinichii cedează, apa începe să se acumuleze și se va colecta în cavitatea abdominală unde este cunoscută sub numele de lichid ascitic sau ascită – din grecescul askos, adică sac sau geantă. Cu toate acestea, eșecul rinichiului de a osmoregula nu este singurul motiv pentru care peștii pot acumula lichid ascitic, altfel peștii marini nu ar prezenta această afecțiune. Deteriorarea ficatului poate duce la scăderea fluxului de sânge prin acest organ mare, în mare parte din vena portă care transportă sânge bogat în nutrienți din intestin. La om, acest flux de sânge compromis crește tensiunea arterială în venele porte ducând la fluide care se scurg din vasele de sânge mici și se acumulează în cavitatea abdominală – un mecanism similar se presupune că există și la pești; afectarea ficatului datorată infecției sau poluanților este adesea asociată cu lichidul ascitic, chiar și la peștii marini.
Deci, este evident atunci că hidropizia (acum putem folosi termenul tehnic ascită), este mai degrabă un simptom, decât o problemă în sine. Prin urmare, trebuie să găsim cauza inițială a afectării ficatului sau a rinichilor dacă dorim să corectăm starea – și acest lucru este de obicei mai ușor de spus, decât de făcut!
Există multe boli ale peștilor, afecțiuni de origine bacteriană sau virală care au ca simptom comun lichidul ascitic, dar toate par să includă ficatul, rinichii sau splina ca organe țintă ale infecției. Trist, dacă un organ intern cu o cantitate mare de sânge devine infectat sau necrotic, fluxul de sânge prin organul respectiv este împiedicat, ceea ce crește tensiunea arterială în vasele furnizoare, ducând la acumularea de lichid ascitic.
Dropsy este o condiție lesne de recunoscut, dar este posibil să se confunde cu alte afecțiuni. Acumularea de lichid ascitic pune presiune pe peretele abdominal, determinând burtica sa se distanțeze spre exterior. Pe măsură ce starea progresează și se acumulează mai mult lichid, acești pești cu solzi sau plăci osoase, vor arăta proeminențe ale acestor solzi sau plăci, conferind peștilor un aspect grotesc. Un pește în această stare este într-adevăr foarte slab, deoarece acesta este un semn clar al insuficienței majore a organelor. Alte cauze ale distensiei abdominale care trebuie excluse includ tumori interne sau peștii care sunt plini de ouă / alevini, în cazul celor de sex feminin.
Creșterile tumorale rareori duc la o distensie simetrică a abdomenului, de obicei o proeminență într-o parte sau mai exagerată în partea din față sau din spate a peștilor va fi evidentă. Femelele gravide pot avea burta foarte rotundă, din nou rareori cu solzi proeminenți, dar nu vor prezenta alte semne de boală, cum ar fi pierderea culorii, pierderea poftei de mâncare, eroziunea aripioarelor sau suferința respiratorie. Dacă un pește cu hidropizie suferă o insuficiență majoră a organelor, vor exista alte simptome clare ale bolii, pe parte fizică și comportamentală. Cu toate acestea, singura modalitate de a fi sigur că un pește are ascită excesivă este de a observa starea post-mortem.
Prin urmare, dacă putem exclude aceste alte cauze posibile ale distensiei abdominale, trebuie să încercăm să ne ocupăm de hidropizie. Orice investigare a bolii peștilor începe cu o evaluare aprofundată a calității apei, luând în considerare cerințele de mediu ale viețuitoarelor din acvariu sau iaz. Utilizarea Tetra Test 6in1 alături de aplicația gratuită de testare a apei vaoroferi o analiză clară a parametrilor apei. Ia în considerare și istoria recentă a mediului. Au fost adăugați pești noi, plante sau nevertebrate? Au fost manipulați pești în ultima vreme sau echipamentul a s-a defectat recent?
Presupunând că este afectat doar un singur pește, este vital să îl izolăm; amintește-ți că există numeroși agenți patogeni care pot provoca insuficiența multiplă a organelor, iar peștele afectat este aproape sigur un rezervor de agenți patogeni. Acvariile de izolare trebuie să fie distanțate de stocul principal și să fie dotate cu filtru, plase, sifoane etc. chiar dacă sunt simple refugii pentru pești.
Odată ce peștele bolnav este izolat, se impune tratamentul. În mod ideal, agentul infecției trebuie identificat și acest lucru poate fi făcut numai de către un medic veterinar. Muribundul, colegii de acvariu/iaz pot fi prelevați drept probe sau se pot prelua biopsii de la cei bolnavi pentru a identifica agentul patogen cauzal și a găsi un antibiotic la care este susceptibil.
Tratamentul non-veterinar implică izolarea, îmbunătățirea calității apei și, eventual, utilizarea unui antiseptic cu spectru larg, cum ar fi Tetra Medica General Tonic. Anumitor pești de apă dulce li se poate adăuga puțină sare de masă în apa din acvariul de izolare. Sarea – 3 g / l – va reduce cu o treime afluxul osmotic de apă din pește și, prin urmare, dacă ascita se datorează insuficienței renale, aceasta diminuează încărcătura din rinichiul suferind, facilitând, eventual, o auto-vindecare. Dacă ascita se datorează afectării ficatului sau splinei, sărarea va avea un efect redus. Investighează mereu dacă peștii tăi sunt capabili să tolereze un strop de sare în apa lor, ca regulă generală, speciile de apă dulce sunt mult mai puțin tolerante.
Prevenirea hidropiziei în stocurile sănătoase se concentrează pe reducerea stresului la pești și pe carantină. Bacteriile oportuniste precum Aeromonas hydrophila din acvariu sau iaz sunt capabile să atace peștii al căror sistem imunitar a fost slăbit de stres, ceea ce poate duce la hidropiză. Carantinarea noilor stocuri ar trebui să împiedice pătrunderea în sistem a agenților patogeni exotici din acvariu sau iaz. În cele din urmă, hrănirea cu o dietă bogată calitativ, cum ar fi TetraMin, care abundă în prebiotice, va sprijini sănătatea peștilor. Nu uita să te asiguri întotdeauna că alimentele sunt în termen, că sunt depozitate într-un loc răcoros și uscat, deoarece acest lucru asigură o nutriție optimă.